Palatul Prințesei Adina Woroniecka de vanzare zona Kiseleff, Bucuresti

Palatul Woroniecki este o clădire remarcabilă edificată în perioada anilor 1940, în stil veneţian având elemente florentine şi îmbinate armonios cu elemente neo-românești, amplasată la intersecţia Bulevardului Kiseleff cu strada Ion Mincu. 

Clădirea proiectată de  arhitectul  Alexandru  Zaharia, este impunătoare, în mare măsură datorită faptului că a păstrat toate caracteristicile sale originale, fiind într-o stare de conservare foarte bună.  A fost construită în caracterul anilor 1920-1945, reflectând avântul societăţii româneşti din acea perioadă. 

Palatul a aparţinut prinţesei Adina Woroniecka, văduva lui Take Ionescu, prim-ministru al României Mari între 1921 şi 1922, recăsătorita în 1929 cu prinţul polonez Korybut Woroniecki.

Cei doi au cumpărat pământ pe parcelarea proprietăţii Elenei Ganescu din zona Kiseleff iar în vara lui 1940 se sfârşesc lucrările de construcţie, purtând semnătura arhitectului Alexandru Zaharia prin antrepriza inginerului I. Kivonu. Palatul Woroniecki se numara printre ultimile creatii ale acestui talentat arhitect, caci la sfarsitul aceluiasi an a trebuit sa plece din tara. Numele sau real fiind Zusman, fiind evreu, lucru ce nu era pe placul noii stapaniri de la Bucuresti. Edificiul este o copie a unui palatino din Florenţa, dar şi replică a construcţiei vilei lui Take Ionescu din apropierea Pieţei Alexandru Lahovari din Bucureşti. 

Palatul fostei prințese este retras 14 m de la Soseaua Kiseleff,  are forma de L și este dispus pe parter + etaj + mansarda acoperit cu olane, structura fiind din zidarie si beton armat, un procedeu  in plin avant în anii 1930.

Volumetria este simplă, iar ritmicitatea fatadelor este asigurată de cele 8 deschideri ale coloanelor laterale și a celor 5 frontale.

Intrarea principală este flancată de două coloane de factură neo-corintica, iar în frontonul de deasupra uşii încă  se  afla  blazonul  familiei  princiare  Woroniecki.

 Elementele decorative se înscriu într-un registru sobru, darelegant, fiind reprentate de motive vegetale sculpate deasupra arcelor şi ferestrelor sau executate din mulaje de mortar aplicat. 

Feroneria uşilor şi ferestrelor este bine păstrată şi respecta acelaşi tipar.

Perspectiva  faţadelor  din  strada  Ion  Mincu  arata coloanele veneţiene ce sprijină arcade bogat decorate cu decoraţiuni sculptate migălos oferă armonie ambelor faţade  ale  parterului.  Ferestrele  sunt  aşezate  tot astfel, încât privind din stradă, nu îţi poţi da seama despre destinaţia camerelor.

Acoperişul este tratat în cheie simplă, elementul de decor fiind reprezentat de ţiglele cu aspect mediteranean care sunt încă în stare bună.

La  parter  zona  oficială  pentru  primiri  era  mare,  cu un  hol  amplu  şi  o  scară  monumentală,  o  sufragerie şi  un  living-room  care  dă  spre  o  curte  interioară  – patio,  cu  fântână.  Bucătăria,  cu  oficiu  avea  intrare separată.  Etajul  era  împărţit  în  două  dormitoare,  un dressing-room, două băi, o galerie şi două saloane mai mici. La mansardă era spălătoria, o baie, patru camere ale servitorilor şi un apartament spre Kiseleff.

Pivniţa avea o încăpere pentru calorifere şi încă trei camere mici, dintre care cea amplasată lângă scara de serviciu  trebuia  amenajată  ca  încăpere  de  protecţie contra  gazelor  toxice  cu  uşi  etanşe,  pentru  nouă persoane.

În  1949  casa  a  fost  naţionalizata  de  către  regimul comunist  venit  la  putere,  însă  prinţesa  a  continuat să trăiască în acest loc până la moartea sa, în 1975. Prințesa a avut dreptul de a folosi ca locuinţa doar fosta bucătărie a casei sale de odinioară. 

Între anii 1975 – 1978 palatul a adăpostit colecţia muzeală a fraţilor Avakian alcătuită din opere de artă preponderent orientală, dar şi tablouri ale unor pictori  autohtoni,  precum  Grigorescu,  Pallady  sau Petrașcu. După 1978 clădirea a primit diferite destinaţii, urmând ca între anii 1994 – 2003 să redevină sediul colecţiei Avakian.

Casa a fost câştigată în instanţă de către moştenitori şi vândută în anul 2003.